O.î.I. Vă rog să ne spuneți cine sunteți și cu ce vă ocupați.
C.P. Sunt medic primar ATI (anestezie terapie intensivă ), Coordonator regional de transplant în județul Bihor, asistent universitar la Catedra de Chirurgie a Facultății de medicină din Oradea, disciplina de anestezie terapie intensivă și medicină de urgentă, președinte al Colegiului Medici Bihor din 15 decembrie 2011. Am competență în medicina de urgență, atestat de îngrijiri în medicina paliativă, management sanitar. Sunt doctor în medicină din 2008. Sunt căsătorită, am 2 copii: o fetiță studentă la Viena la drept comercial și un băiat de 12 ani, în clasa a VI- a, la Liceul Emanuel.
O.î.I. Sunteți un medic aproape de inima oamenilor și o mândrie pentru orădeni. Cu siguranță, porțile vestului vă sunt demult larg deschise. Ce vă motivează să purtați bătăliile noastre, acasă?
C.P. Paradoxal toată viața am dorit să lucrez în vest și nu s-a întâmplat așa. Sincer e foarte greu de explicat de ce sunt în continuare motivată să rămân în sistemul medical românesc. Poate datorită unei credințe profunde, și anume că între a fi și a avea, pentru mine e important a fi. Pentru că între a primi și a da e foarte important, pentru mine, a dărui. Cele mai frumoase momente din viață mea au fost cele în care am putut să dăruiesc. Exact așa cum e în realitate binele din viața mea și a familiei mele a venit din altă direcție de multe ori , de la oameni complet necunoscuți.
O.î.I. Ce așteptări aveți de la orădeni în schimbul sacrificiilor dumneavoastră?
C.P. Nu m-am gândit vreodată că prin munca mea aș face sacrificicii și în nici un caz nu am așteptări speciale de la orădeni. E foarte important ca ei sa aibă încredere în sistemul medical orădean. S-au făcut progrese importante în medicina oradeană. Aș sublinia aici ramuri de vârf medical cum este cardiologia intervențională, neurologia, neurochirurgia, medicina de urgență, endoscopia ca metodă diagnostică și terapeutică, terapia intensivă a pacientului critic. Subliniez aici rolul fundamental pe care îl au imagistica și laboratorul pentru stabilirea unui diagnostic corect în urgență. Altruismul și dragostea de oameni a bihorenilor sunt cunoscute în întreaga Românie. Nu aș fi reușit niciodată această schimbare a mentalității în țară fără dragostea de oameni (la propriu)- nu cea ipocrită sau mult trâmbițată în teorie- a bihorenilor. Vreau să precizez că în Oradea rata de donatori este egală cu cea din SPANIA și CROATIA, țări care au cel mai mare număr de donatori de pe planetă. Mulțumesc mult încă o dată bihorenilor și tuturor familiilor care au donat în ultimii 6 ani.
O.î.I. Se spune că suntem rodul experiențelor pe care le trăim. Cum se vede viața din mijlocul celor care mai au puțin de trăit?
C.P. Da, evident că nu ne-am nascut pe Pământ să fabricăm doar dioxid de carbon. Evident că suntem rodul experiențelor pe care le trăim. Viața în spatele ușilor închise ale sălilor de operație sau în terapia intensivă are o conotație cu totul specială. Aici se întrerupe orice barieră socială, spirituală sau politică. Sunt șterse diferențele de orice natură ar fi ele și orice pacient în stare critică are un protocol de susținere a funcțiilor vitale (respirație și circulație) identic.
Se asigură cu maxim de profesionalism dreptul la viață și la ameliorarea stării de sănătate.
Cazurile care se tratează în Clinica de Terapie Intensivă a Spitalului Clinic Județean de Urgență sunt extrem de complexe. Uneori reușim să salvăm pacienții noștri, alteori nu. Și vă rog să mă credeți că fiecare viață care se pierde înseamnă multă suferință și implicare psihoemoțională din partea echipei care îngrijește pacientul. Moartea este un subiect TABU al timpurilor noastre. Se poate vorbi deschis despre orice trăire, dar nu și despre moarte. Este un subiect tratat cu reticență, despre care nu se vorbește, sau doar se șoptește. Muribunzilor li se refuză șansa de a vorbi despre nevoile lor. Sunt protejați medical, dar sufletește și social sunt izolați. Cea mai mare problemă a lor este ignorața. Marea trecere se întâmplă de multe ori în singurătate și teamă.
O.î.I. Ca o paralelă la întrebarea de mai sus, care este perspectiva dumneavoastră asupra felului în care știu orădenii să celebreze viața?
C.P. Oradenii iubesc viața și sunt oameni plini de energie, putere de muncă și putere de a face față unor situații complexe și dificile, fără a-și pierde simțul umorului, nici chiar în cazuri limită. Există o solidaritate extraordinară între familii și între toți cei care îngrijesc un pacient în stare critică.
O.î.I. Intrând puțin pe tărâm medical, vă rog să ne spuneți ce se întâmplă atunci când un pacient este în moarte cerebrală și care sunt șansele sale de revenire.
C.P. Nimic nu seamănă în medicină mai mult cu un act divin decât redarea vieţii și speranţei celor care au pierdut-o ca urmare a non-funcţiei unui organ vital. Corespondenţa imunologică totală între două organisme străine este de 1-16.000.000. Darul vieţii prin transplant se poate realiza numai forţând organismul bolnav să primească un organ pe care el îl respinge, deşi acest lucru poate duce la moartea sa.
Fără donatorul de organe în moarte cerebrală nu poate exista transplant. Pacienții în stare de moarte cerebrală sunt pacienți care au fost victime ale unor accidente rutiere, agresiuni, tentative de suicid nereușite prin spânzurare sau orice pacient care a suferit o altă leziune neurologică catastrofală prin accident vascular cerebral hemoragic sau ischemic. Diagnosticarea stării de moarte cerebrală se face de medici care nu au nici o legatură cu echipa de prelevare sau cu echipa de transplant. Sunt medici care au titlul de medic primar în specialitatea lor și care respectă unul dintre cele mai exigente protocoale date de lege privind certitudinea morții cerebrale în România.
În esență, acești pacienți sunt donatori cadavru care nu mai respiră singuri nici măcar o secundă și care sunt susținuți de aparatura performantă în terapia intensivă. Cei a căror inimă bate susținută de medicamente specifice. Sunt de fapt morți pentru că toate tratatele de medicină confirmă în esență că moartea cerebrală este moarte. Deci șansa ca un pacient în moarte cerebrală să își revină este 0. În clinica ATI I în Oradea, împreună cu echipa coordonată de mine am identificat în 7 ani peste 300 de donatori în moarte cerebrală. Pentru a putea fi donatori de organe, familia trebuie să semneze un formular de consimțământ scris în care e necesar să precizeze exact cu ce organe și țesuturi este de acord pentru donare. Subliniez că nici unul dintre pacienții declarați și îngrijiți ca potențiali donatori nu si-a revenit.
O.î.I. Care sunt preconcepțiile românilor legate de transplantul de organe?
C.P. “Miracolul transplantului” este miracolul prin care doi străini sunt aduşi să vieţuiască împreună. Românii au diferite preconcepții legate de gestul de a dona. Există de multe ori reticență pentru că nu știu exact ce și-ar fi dorit mortul. Aici intervine rolul dumneavoastră, al celor din presa scrisă, din mass media de a educa și de a informa. Sunt foarte puține familiile care discută serios acest aspect important legat de moarte și a muri frumos. Sunt familii a căror educație și concept de a coborî în pământ un trup întreg sunt foarte greu de discutat și de argumentat pe baze biblice sau științifice, tot așa cum nici nu pot concepe incinerarea.
Există și teama de desfigurare a cadavrului care nu este justificată deoarece operația de prelevare de organe se face în condiții de perfectă asepsie în sala de operație, fără a aduce nici un prejudiciu donatorului cadavru. Există foarte rar lipsa de încredere în acuratețea actului medical și o speranță că în cele din urmă Dumnezeu va face o minune și trupul mort va învia. Sunt acele familii care dispar din spital si nu se mai poate comunica cu ele, deși absolut toate cultele religioase creștine sunt de acord cu donarea de organe.
O.î.I. Cum ați argumenta din punct de vedere biblic în favoarea transplantului de organe având în vedere faptul că acesta afectează dreptul la viață al pacientului?
C.P. Donatorul cadavru este un pacient mort, deci e foarte clar pentru tot corpul medical că este inutil să menții un mort pe un aparat de respirație artificială. Aici e vorba de moarte cerebrală, nu de comă, nu de stare vegetativă, nu de moarte clinică. Singura șansă la viață a pacienților de pe listele lungi de așteptare pentru organe este transplantul. Eu sunt profund credincioasă și viața mea e un șir lung de situații, întâmplări și conjuncturi care mi-au dovedit că Dumnezeu e Conducătorul suveran. Nu cred că EL ar fi îngăduit transplantul de organe dacă nu ar fi fost unul dintre cele mai deosebite dovezi de iubire pe care un OM îl poate face pentru semenul lui în suferință. Să nu uităm ca morții vor învia în trupuri NOI și niciodată, dar absolut niciodată, nu vor mai avea nevoie de organele care intra în pământ, căci din țărână suntem făcuți și în țărână ne vom întoarce.
Și așa cum spunea directorul medical EUROTRANSPLANT, dl. dr. GUIDO PERSJIN:
“Nu luați organele cu voi în CER. Cerul știe cât de multă nevoie avem de ele aici pe pământ”. Toate progresele medicale nu ar fi putut fi realizate fără determinismul și altruismul pacienților care au fost tratați. De fapt, ce am făcut noi, doctorii, ceea ce ar fi trebuit să facem totdeauna, a fost să răspundem nevoilor pacienţilor noştri.
O.î.I. Se poate muri frumos? Prin ce credeți că se deosebesc aceste treceri?
C.P. Pacienții credincioși trec mai ușor, poate și pentru că au convingerea că există viață după moarte. Cel mai greu acceptă trecerea în moarte pacienții care sunt atei și care se simt complet neputincioși și extrem de vulnerabili în fața morții, atât ei cât și familiile lor care își fac adesea reproșuri și sunt încercați de sentimente profunde de vinovăție. Se poate muri frumos, dar e foarte, foarte greu, uneori chiar imposibil.
O.î.I. Cum ați comenta afirmația Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă! (Psalmul 90:12)?
C.P. V-aș răspunde tot cu un Psalm care mie îmi place foarte mult: “Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau, și în cartea Ta erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele”, Psalmul 139.
Tăim o singură data pe Pământ și e foarte clar că de noi depinde cum trăim, ce lăsăm în urma noastră și cum murim. E clar doar alegerea nostră, dacă a fi sau a avea are mai mare importanță, a crede sau a nu crede, a dona sau nu dona.
„La fiecare intersecţie care duce spre viitor sunt 1000 de „prieteni” care te trag înapoi spre trecut.“
R.W. Emerson
