Dincolo de definiţii, de diferitele feluri de a explica acest proces, profund marcant nu doar pentru Oradea, ci şi pentru orice oraş major din România, trebuie precizat că remodelarea oraşului de pe malurile Crişului Repede a fost un fenomen ce a marcat istoria sa, rămânând pentru noi, contemporanii, indiferent dacă am prins sau nu acea perioadă, o realitate ce nu poate fi ignorată.
Practic, sistematizarea oraşului a fost urmarea industrializării sale. Noile întreprinderi din zona industrială de pe Şoseaua Borşului au început să atragă, din anii 1960, muncitori din diferite părţi din afara Oradiei, ceea ce a mărit considerabil nevoia de locuinţe. E adevărat că ridicarea cartierelor muncitoreşti s-a făcut conform planurilor anuale şi cincinale stabilite de la centru. Cele două fenomene constante ale perioadei de democraţie populară, apoi socialistă, apar ca specifice şi mergeau paralel, în legătură directă una cu cealaltă.
În anii 1960, pentru Oradea nu vorbim de o sistematizare în adevăratul sens al cuvântului, iar acest lucru se poate observa privind la locurile în care s-au dezvoltat primele cartiere de blocuri – Zona de Vest, Decebal, Dorobanţilor. Altele s-au ridicat într-adevăr în zone în care a fost nevoie de demolări, de pildă în Piaţa Bucureşti. Însă adevărata sistematizare a oraşului a început în anii 1970, mai exact după 1974, moment în care apare o lege a sistematizării, nu ştim dacă prima, dar care reglementa o serie de aspecte. Aceasta apare publicată atât în presa centrală, cât şi în cea locală (Crişana, 21 aprilie 1974). În primul rând, se specifica foarte clar motivaţia fenomenului, „organizarea judicioasă a teritoriului ţării”, astfel încât „să se asigure restrângerea perimetrelor construibile ale localităţilor şi folosirea maximă a pământului”.
Schemele de sistematizare trebuiau întocmite de către consiliile populare, în strânsă legătură cu planurile cincinale, cu datele de perspectivă privind industrializarea şi creşterea populaţiei oraşelor. Vorbim de necesitatea construirii de „ansambluri de locuit compacte, cu gruparea dotărilor social-culturale, a spaţiilor plantate şi de agrement”, iar asta „începând cu centrul localităţilor către zonele marginale”. Au apărut apoi diverse precizări privind nevoia construirii unor centre politico-administrative, adică a centrelor civice. Pentru Oradea, un astfel de proiect a apărut în 1979, dar nu a fost pus decât parţial în aplicare. O altă obligaţie a constructorilor era ca blocurile de locuit să fie construite din panouri prefabricate, asfel încât ele să fie ridicate cât mai repede.
Acest proces al sistematizării Oradiei a continuat în anii 1970-1980 într-o astfel de manieră, ea prelungindu-se şi în anii 1990. Vorbim de câteva proiecte de construcţii începute înainte de căderea regimului socialist şi care au fost finalizate doar, unele, către anul 2000. Vorbim de blocurile P de pe Calea Aradului, cele din cartierul Dragoş-Vodă, Piaţa Ion Creangă şi câteva blocuri pe Str. Sf. Ap. Andrei, B-dul Dacia, Str. Tudor Vladimirescu.
Scris de Cristian Culiciu
